Cum înnebuneşte un om

S-au rărit momentele de luciditate, dar printre aceste rare momente încep să simt cum adevărul se agaţă de mâneca mea. Simt cum mă duc, mă mărunţesc şi pierd părţi din mine. Nu ştiu ce devin sau cât de mult o să decad dar încep să aflu cum înnebuneşte un om.

Şarpe

În momente ca astea tot ce îmi doresc este să-mi sting mintea şi să dispar. Poate îmi găsesc vreun loc pe sub asfalt, mă ascund de tot iar voi veţi uita. O să-mi uitaţi numele şi chipul şi poate atunci mă voi simţi mai bine.
"Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară."

Prăpădirea lucidităţii

Am mirosit-o şi într-un final îmi pierdusem toată speranţa. Credeam că mă va înghiţi şi mă va lăsa goală de mine şi absentă. Am atins-o cu vârful degetului arătător, apoi cu unghia iar ce am atins era infinit celor trăite până acum... dar ea m-a apucat de deget, m-a aspirat şi mi-a arătat lumea ei, pentru care alţii renunţă la tot ce au doar pentru o vizită fiindcă e ultimul lucru pe care îl află oricine şi totuşi atunci când ne este dezvăluit cu toţii suntem inconştienţi.
Mi-a suflat gândurile toate şi mi-a furat vocea şi mobilitatea. Nu mi-a lăsat nici măcar vederea, atât de mult se ascunde de oameni. Dar ştiam că era prezentă, mă urmărea şi îmi urmărea trecutul cum urmăream eu odată filmele mute. Intrase în trupul meu. Îmi ridicase sufletul şi-l cântărea observându-l din fiecare unghi. Nu pot să-i măsor puterea, nu în cuvinte. Nu ştiu cât a stat căutându-mă de păcate, dar când am simţit c-a terminat trupul meu a luat-o razna. Voia oare să vadă dacă exteriorul mi-e la fel de puternic ca şi interiorul ? Îmi doresc să fi fost realizabil un schimb de vorbe de la om la nefiinţă.
Dar m-a lăsat... m-a lăsat să simt. Era palpabilă, era măreaţă şi era în mine. M-a ridicat la ceruri şi mi-a dat drumul pe Pământ. M-am izbit aşa tare de el încât mi-am umplut plămânii cu aer cât pentru trei expirări normale pentru un om. Ea, cea care nu iartă mi-a dezvăluit lumea ei iar eu am lăsat-o să mă simtă în tot sensul meu.

Au înnebunit salcâmii

"Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte,
Au înnebunit salcâmii
Şi tu vrei să fiu cuminte ?"

Kalo

O să mă spânzur, şi am să mă spânzur de tine. De gâtu-ţi fin am să te ţin şi am să fiu grijulie să nu te spânzur şi pe tine. O să te zgârii dar nu ai să te înfurii căci parcă usturimea paralelă pielii tale te încălzeşte mai rău decât soarele de la munte. Uşor şi domol am să cobor să te gâdil respirând şi răsuflând pentru ultima oară. Plămânii mă vor înţepa şi am să simt cum mor şi atunci în zbor sufletul meu nu-ţi va face nici măcar cu mâna.

Ruperea de real

AUTÍSM n. med. Stare patologică caracterizată prin pierderea contactului psihic cu realitatea și trăirea intensivă a unei vieți interioare. /<fr. autisme 


Oh voi autiştilor, cât de norocoşi puteţi fi ! Umblaţi pe străzi şi sunteţi ce vreţi şi nimeni nu vă judecă. Trăiţi şi reacţionaţi cum voiţi fiindcă nimeni nu se va împotrivi oricum.
Asemenea copiilor mici nu purtaţi nicio grijă şi mereu în urma voastră e cineva care să vă ridice de pe pământ sau să vă privească atent. Lumea voastră e cea mai bună şi totodată cea mai reală şi sigură. Nu ştiţi ce e bine şi ce e rău aşadar ştiţi că există numai bine şi nu aveţi reţinere cu privire la nimic.
Îmi doresc să fac aceleaşi lucruri, să n-am margini, să pot merge undeva şi să nu-mi pese că lumea mă priveşte cu ochii plini de mirare sau cu gura întredeschisă. Să fiu eu şi cu mine iar voi să fiţi furnici.

Motivul plângerii

Mă enervaţi când spuneţi că vă sacrificaţi pentru mine ! Nu vreau mila voastră !
Ce v-am făcut eu ca să renunţaţi la anumite lucruri pentru mine ? Nimic, nimic... asta vă spun sigur. Iară eu nu m-aş sacrifica întru totul pentru niciunul dintre voi aşadar vă rog potoliţi-vă setea de dramatizare. Nu sunt deloc o persoană cu care să te porţi frumos şi nici nu merit asta. Nu suport să ştiu că sunt oameni dispuşi să renunţe la fiinţa lor pentru altcineva, mi se pare absurd. Parcă ar face-o numai ca să aibă de ce să se plângă şi pe ce să dea vina.

Dorința de neființă

Îmbrățișează-mi sufletul cu toate banalitățile sale interioare. Poți să-l și păstrezi căci eu numai găsesc modalități să uit de mine. Sunt în pericol de a nu-mi mai dori nimic.
Ia-mă în tine și până nu devin iar eu nu vreau să mai știu de mine. Distru-mă dacă e nevoie, tunde-mi aripile, unește-mi mâinile sau coase-mi buzele ! Du-mă unde nu îmi pot închipui viața sau lasă-mă pe drumul dintre eu și mine. Pierde-mă acolo și nimeni nu-mi va știi numele și nici nu-mi voi dori o indentitate. 
Când în sfarșit auzi tăcerea sufletului meu fă tot ce crezi că poţi ca să-l faci să zbiere. Toată încrederea e chiar la tine acum, o să fie greu să mă porţi. 
Nu te opri curând.

Sub lupă

Mi-e strâmbă coloana de privit asfaltul şi am mereu mâinile şi picioarele reci şi vinete. Inima mea pompează cu greu sângele că-i şi el prea greu şi plin de el.
Ameţelile zilnice mă-mpiedică pentru câteva secunde să pot privi totul clar şi tusea asta bătrână deranjează pe toată lumea mai puţin pe mine.
Fiecare vânătaie şi cicatrice aduce câte-un însemn nou corpului meu iar numeroasele semne din naştere ascunse din loc în loc par frumoase când le privesc cu atenţie şi mă fac să mă simt specială.

Nemernicia unui bolnav

"Îi era ruşine, ca şi când toţi ar putea să afle din faţa ei cele petrecute, se temea de ceva neştiut şi nu ştia cum să calce, cum să îşi ţină trupul, cum să-şi poarte capul şi ce să facă cu mâinile ei."
Cum să mă mai port şi cum să mai cred. Ce să mai văd, cât să mai sper, unde să mă mai arunc, ce să mai simt şi cum să le alung dar să pot să le ţin. 

Contur

Probabil că primul lucru pe care îl fac atunci când te studiez e să mă uit la sprâncenele tale. Ţin minte anumiţi oameni numai şi numai după acest aspect. Dacă-mi închid ochii, îmi aduc aminte perfect cum aveai sprâncenele ultima dată când m-am uitat la tine. Fii sigur că te am catalogat ori în grupul oamenilor cu sprâncene mişto ori în cel al oamenilor cu sprâncene naşpa.
Nu ştiu dacă e vreun motiv pentru care le acord atenţie, dar poate e pentru că pot arăta multe.

Îmbrăţişarea cu "nu ştiu"

Răspund prea des la orice întrebare cu "nu ştiu". A devenit un obicei şi îl fac din multe motive...

• mi-e lene să mă gândesc cum îmi e mie mai convenabil;
• nepăsare/ indiferenţă;
• sunt amabilă cu tine şi te las să alegi ce vrei tu;
• ştiu prea multe lucruri şi mi-e greu să pun totul în balanţă... de lene;
• e prea greu să explic ce vreau cu adevărat;
• n-am fost atentă la ce ai spus;
• nu vreau să îmi furi ideea;
• nu meriţi un alt răspuns;
• et caetera.

Sunt convinsă că nu sunt singura care face aşa, dar să nu creadă cineva că nu aş putea da un răspuns la o amărâtă de întrebare.

Din ce-am fost

Simt că mor dacă mai clipesc o dată. Sunt obosită de mine şi de lume. Vreau să mă simt uşoară sau să nu mă mai simt deloc. Să ma simtă altcineva !

Apogeul supradozei

" Dacă ai ştii tu ce ştiu nebunii ai înnebuni ca tu nu ştii. "
Ne-ai făcut nebuni şi acum mai ai puţin şi ni te alaturi şi tu. Dar nebunii ştiu deja că suntem nebuni cu toţii.
Cum să te imbolnăvesc când eşti mai bolnav ca mine ? Când eşti om ?
O să te sperii de tine când ai să te cunoşti. Abia când vei fi conştient de ce eşti îţi vei uni cele trei degete şi îţi vei face o cruce imperfectă şi executată din reflex. De obicei îţi făceai semnul ăsta când vedeai bolnavii şi te minunai de ce le-a dat dumnezeul tău să ducă; acum ţi-l faci pentru ce trebuie tu să duci.
Ne-ai făcut nebuni şi acum eşti mai nebun ca mine, omule ! Dar acum spune-mi, nu-i mai bine în boală ?
Uite, eu îmi ţin lumea în mâini şi o privesc cum te privesc şi pe tine, dar nu în ochi. Ia-o acum ori niciodată şi spune-i cum vrei să fie astăzi. Când simţi imaturitatea, atunci când ajung să te doară venele din cauza ei, atunci fii sigur că te asemeni.
Până la urmă v-am îmbolnăvit pe toţi. Dar cât pot să vă păstrez, când toţi aţi prins aripi ? Nicio secundă... şi poate...

Supradoza a doua plus

Şi după ce mă faci nebună o să vezi că toate medicamentele tale nu îşi au rostul pentru că nebunului nu îi poţi face nimic.
În nebunia mea te voi îmbolnăvi chiar şi pe tine şi astfel vei depinde de mine pentru a învăţa supravieţuirea. După ce te fac nebun o să m-aplec să-ţi cânt cum nemurirea mi-e prietenă, aşadar avem pe cineva în comun. Întinşi pe verdeaţă o să îmi închid ochii din cauza soarelui iară tu vei face asemenea. Îmi vei urmari cea mai mică mişcare şi o vei repeta întocmai.
Vei învăţa să mă iubeşti, şi asta nu din nevoie, ci pentru asemănare.
Te vei lipi de mine, boala ta, cum m-am lipit eu de tine, bolnavule. Din victimă vei deveni complice şi vei uita orice ai simţit înainte, iar imaturi, dar împreună vom îmbolnăvi pe alţii cu extazul nostru.
Hai, fă-ne nebuni !

Supradoză, iar; dopamină

Injectează-mi o doză de imaturitate ca să mă simt mai veche şi să mă ştiu liberă de greşeli. Lasă-mă să-mi şterg astfel orice vină, să devin un copil căruia nu-i poţi spune "om". Atunci nu voi mai avea responsabilităţi şi aşadar nu am cum să mai dau greş iară.
Fă-mă iar imatură să pot vorbi despre tot cu tine, să-mi dispară orice reţinere. Adu-mă în pragul inconştienţei ca să îţi vorbesc despre ce vrei tu, iar atunci când vrei vrea mai mult îţi voi da mai mult decât poţi duce, voi fi mai rău decât un dumnezeu pentru tine. Zi-mi că sunt la fel şi atunci voi zbiera până şi pe stradă sau trotuar că sunt fericită... veţi ştii cu toţii ! Atunci mă voi lipi de tine exact cum se lipeşte boala de om şi nu te voi mai lăsa până când vei arunca cu medicamente în centrul bolii tale... în mine.
Hai, fă-mă nebună !