Prăpădirea lucidităţii

Am mirosit-o şi într-un final îmi pierdusem toată speranţa. Credeam că mă va înghiţi şi mă va lăsa goală de mine şi absentă. Am atins-o cu vârful degetului arătător, apoi cu unghia iar ce am atins era infinit celor trăite până acum... dar ea m-a apucat de deget, m-a aspirat şi mi-a arătat lumea ei, pentru care alţii renunţă la tot ce au doar pentru o vizită fiindcă e ultimul lucru pe care îl află oricine şi totuşi atunci când ne este dezvăluit cu toţii suntem inconştienţi.
Mi-a suflat gândurile toate şi mi-a furat vocea şi mobilitatea. Nu mi-a lăsat nici măcar vederea, atât de mult se ascunde de oameni. Dar ştiam că era prezentă, mă urmărea şi îmi urmărea trecutul cum urmăream eu odată filmele mute. Intrase în trupul meu. Îmi ridicase sufletul şi-l cântărea observându-l din fiecare unghi. Nu pot să-i măsor puterea, nu în cuvinte. Nu ştiu cât a stat căutându-mă de păcate, dar când am simţit c-a terminat trupul meu a luat-o razna. Voia oare să vadă dacă exteriorul mi-e la fel de puternic ca şi interiorul ? Îmi doresc să fi fost realizabil un schimb de vorbe de la om la nefiinţă.
Dar m-a lăsat... m-a lăsat să simt. Era palpabilă, era măreaţă şi era în mine. M-a ridicat la ceruri şi mi-a dat drumul pe Pământ. M-am izbit aşa tare de el încât mi-am umplut plămânii cu aer cât pentru trei expirări normale pentru un om. Ea, cea care nu iartă mi-a dezvăluit lumea ei iar eu am lăsat-o să mă simtă în tot sensul meu.